Something Something Gonzo...

...

Stefan se trezi framantand pamantul sub el, rascolindu-se ca macinat de un vis urat. In fundal, Biblioteca Nationala statea ca o mama ocrotitoare, ciuruita de gloantele copiilor sai neastamparati. Cladirea avea o aura indurerata, de om a carui tumoare maligna ii tragea toata seva vietii din vene. Stefan statea, cu un junghi in piciorul umflat si dureros, si tremura. Salopeta era groasa, captusita cu blana de oaie, dar frisoanele febrei veneau din interior, din focarul de infectie din fiinta sa. Simptomele erau dragostea de tara, jertfa, negarea situatiei actuale. Printre toate acestea, ii veni in minte, inmugurind intr-un colt al mintii sale, un dor nemasurat de imaginile in alb-negru ale trecutului. Ca un fugar care, din dorul fata de mica sa celula, ajunge sa incalce legea pentru a se intoarce la locul care il stie cel mai bine, zambi nostalgic, trimitand aburi in vazduhul brumarit al diminetii de 22 decembrie. Se intoarse inapoi in timp la momentele petrecute cu logodnica sa, la cinematografele si cofetariile Micului Paris. Isi aducea aminte de prajitura Bucuresti, atat de dulce si insiropata; si, totusi, ca sa faci o prajitura dulce, adaugi ingrediente amare, ca faina sau uleiul si, desi, acestea lipseau cu desavarsire in RSR, trecand granitele spre tari straine carora le eram indatorati, amarul traiului era ceea ce facea viata dulce. El, Stefan Marin, nu a pierdut nimic, poate doar cativa litri de sange, dar stia ca actiunile zilelor trecute vor face in asa fel incat, la ivirea zorilor, totul sa aiba straie noi, sa bea Cola, sa poarte jeansi Levi`s. Dar hainele nu vor fi naturale, vor fi teapene, drepte, iar noi, purtatorii, vom zambi liber, dar artificial, stanjeniti, vom sta cu spatele gol de vom vrea, dezgoliti de patul cu cearsafuri rosii si miros de grau, cel pus acolo cu forta sa ne asigure o moarte linistita. Am ales sa ne revoltam, sa muscam mana care ne-a hranit, mana care ne-a pus pe lant.