Something Something Gonzo...

Ceasul batea ora 1 dupamiaza. Era un ceas cu cadranul din lemn scump, limbile de aur, iar orele erau inscriptionate in diamante. Domnul Henckel era extrem de mandru de el pentru ca reusise sa intre in posesia lui, prin confiscare evident, inainte ca amaratul de Rubenstein sa fie deportat. Desigur, nu a aratat nici urma de prietenie sau de compasiune pentru evreu; postul ii cerea sa fie nemilos si sa se comporte cu untermenschen-ii ca atare. Batea darabana pe manerul scaunului sau imbracat in piele, cum rar se gaseau in acele vremuri, iar Henckel facuse uz de forta si influenta ca sa intre in posesia lui; nu stia ca fostul proprietar isi zburase creierii pe spatar, in fapt, nici nu-l interesa. In fata sa, se intindea un birou mare din stejar. Era mereu lustruit pentru ca ordonanta se ocupa de asta, desi nu-i intra in atributii. In partea stanga era o poza inramata cu sotia sa, poza care mereu o aseza cu fata in jos cand isi ingropa nasul ca de porc in sanii generosi ai vreunei dame de companie trimise ca mita. Madam Henckel nu trebuia sa vada scenele pentru ca, gandea el, nu i-ar fi facut bine la cervicala. In dreapta lui era un suport de stilouri, mai mult pentru impresionarea diversilor invitati, caci fiecare stilou era unicat, din fel de fel de metale pretioase, cu fel de fel de mecanisme si inscriptii pe ele. Restul spatiului de lucru ocupat cu hartii si documente. Doar era director, trebuia sa se arate macar ocupat. In majoritatea datilor, documentele deosebit de importante pe care le studia cu cea mai mare atentie, grohaind de placere, erau reviste porcoase cu continut din cel mai vulgar si badaran, dar care il faceau sa uite de regimul de "austeritate" de acasa, unde sotia, credincioasa si fanatica politic, il lasa cu buza umflata. Pe peretele din fata atarna falnic portretul Fuhrerului. Henckel obisnuia sa se imbete si deschidea sticla de whiskey, inchinand un pahar catre mustacioara inramata si suduia de mama focului: "Soarec de camp gri ce esti! Las' ca la sfarsitul razboiului, il scot pe Churchill din dulap si zdup cu tine la gunoi! Hehe-haha-hihi-groh". Ceasul lui iubit ticaia furios, ca o bomba inainte de detonare, iar razele soarelui ce se reflectau din sticla lui impecabila se asezau pe covor, intr-o pata mare si laptoasa. Caldura era insuportabila asa ca Herr Direktor deschise geamul, lasand aerul sa ii alunece pe stratul gros de ulei de pe parul sau pieptanat si parfumat cu atentie.

Usa se deschise brutal, cu un zgomot de zavor tras brusc, si un omulet imbracat intr-un halat alb si lung intra grabit. Henckel nu stia daca sa urle sau sa il ia de guler pe acest nesimtit si sa-l arunce pe geam. Omul scoase un pix si, cu un gest care putea la fel de bine sa preceada o iscalitura pe o hartie oarecare, il infipse in bratul directorului. Acesta ramase stupefiat, casca gura, se uita la pix si observa ca intrumentul de scris se metamorfozase intr-o seringa. O durere de cap imensa ii acapara luciditatea si adormi. Mai bine zis, se trezi: in locul biroului erau peretii capitonati, de culoare alba, tabloul de pe perete era doar un grilaj de la gura de ventilatie, poza sotiei sale era agatata cu o piuneza si incadrata de o multime de alte poze si extrase din ziare, intre care putut delusi cuvintele "sinucidere", "gelozie", "alcoolic", "facultati mintale". In locul parului sau perfect si sanatos se gaseau cateva firicele incaruntite. Dadu capu pe spate si rase, si grohai, si rase, in bezna sufocanta a alienarii. Ultimul lucru care il vazu inainte de intunericul total era inscriptia de pe halatul omului: SANATORIUL SPANDAU, DUSSELDORF.