Something Something Gonzo...

Astazi debuteaza "serialul" literar care vi l-am anuntat ieri. Sper sa aveti rabdare sa il cititi; de asemenea, va pun la dispozitie tag-ul "1989" pentru a fi mai usor sa recititi eseul integral in momentul in care va fi complet. Let the teenstorming begin:


De cealalta parte a pragului inalt


Mantalele iernii si noptii se innodau pe bolta cereasca intr-un joc laptos si trist. Soarele parasea cu bucurie ziua de 21 decembrie 1989, scarbit, suparat si saturat de ce vazuse pe strazile Bucurestiului, cernind lacrimi ultra-violete peste Capitala, peste luptele animalice si primitive. Noaptea a venit si peste un mic colt al unei aleei intunecate din Piata Universitatii. Printre mormanele de daramaturi, cioburi, aschii si cartuse de gloante, impletite intr-un covor rosu desfasurat in asteptarea Doamnei cu Coasa, un firicel de sange se scurgea pe caldaram, insesizabil ca marime, dar involburat ca Dunarea ori Prutul.

Prima oara, o pleoapa deschisa ca un mormant ferecat si apoi cealalta o urma. Nici urma de somn pe ele; se stransesera de teama, din dorinta de a proteja ochii, smaralde albastre si pure, de carbunele murdar si prafuit de afara. In fapt, nu-l deranja nici sirul de cioburi ce stateau la raport pe bratul sau, nici rotula zdrobita care isi arata coarnele sidefii printre perdeaua de carne sfartecata. Statea intins pe spate, cu capul rezemat de o bucata de lemn. Ore intregi isi imaginase un sicriu la capataiul sau, veghindu-i suferinta, asteptand sa il cuprinda ca o Iuda, sa ii inghita o inima care batea nu pentru el, ci pentru Romania. Intr-un tarziu, cu miscari robotice, se pozitionase in capetele oaselor. Trase aer in piept, mai degraba smirghel in stare gazoasa, din cauza prafului de pusca. Privelistea il facu sa suspine, nu prin goliciunea ei, ci prin tragediile la care fusese martora: asfaltul cu mainile patate de sange, stalpii-calai. Un cadavru statea intins pe partea cealalta a strazii, cu ochii bulbucati, parca surprins de animatia fratelui sau de suferinta, individios pe sufletul care inca ii umplea corpul. Mana barbatului tinea un drapel, ca un copil care se agata de fusta mamei...Romania. Isi ridica si el mana; nu stia daca in semn de salut sau pentru a sterge, a aburi reflectia unui viitor probabil. Si-ar fi dorit si el macar drapelul. Dar maneca i se prinse in ceva. Si-o smuci, gandindu-se la oglindirea sa neinsufletita de cealalta parte a strazii, venit sa il traga dupa ea, de pe trotuarul celor vii pe cel al umbrelor. Un licar mic facu gandul nevazut si se surprinse holbandu-se la o mica insigna de metal. Literele erau pline de sange si ulei, dar fara indoiala era numele sau: Stefan Marin, urmat de cuvantul “inginer”. Privi inscriptia halucinanta si brusc simti izbavirea data de redarea identitatii.... (va urma)