Something Something Gonzo...

... Dar fata soldatului care il privea in ochi, de cine stie cand, era un spectacol cu totul ciudat, un contorsionism al muschilor fetei, o fata nebarbierita, cu ochi blajini si calzi. Cand soldatul il lua pe umar, iar picioarele incercate se desprinsera de pamant,, Stefan zambi. Sicriul, prietenul sau imaginar, ursitoarea cea din urma, fusese un vis. O biata bancuta de parc statea insirata pe trotuar. Priveghiul luase sfarsit...

O cafetiera bolborosea pe foc. O pastrase, desi avea 20 de ani vechime. Ii amintea de sine, biet nebun bolborosind la flacarile abisului. Viata lui Stefan se scursese sub ochii soldatului care ii salvase viata. Si nici macar tovarasi nu au fost...Lanul de grau din fata casei era neingrijit si uscat, iar cuiele ieseau ca aschii de os din lemnul casei. Stefan nu mai indrazni sa secere sau sa bata. Nu-i mai permitea fiinta...Isi ducea viata fara griji, fara regrete. Mai exista o singura sfoara care il lega de trecut si care era acolo mereu, junghiul din piciorul inert. Dar pe acesta putea sa il tarasca peste pragul usii, o, prag inalt al usii...

...

Stefan se trezi framantand pamantul sub el, rascolindu-se ca macinat de un vis urat. In fundal, Biblioteca Nationala statea ca o mama ocrotitoare, ciuruita de gloantele copiilor sai neastamparati. Cladirea avea o aura indurerata, de om a carui tumoare maligna ii tragea toata seva vietii din vene. Stefan statea, cu un junghi in piciorul umflat si dureros, si tremura. Salopeta era groasa, captusita cu blana de oaie, dar frisoanele febrei veneau din interior, din focarul de infectie din fiinta sa. Simptomele erau dragostea de tara, jertfa, negarea situatiei actuale. Printre toate acestea, ii veni in minte, inmugurind intr-un colt al mintii sale, un dor nemasurat de imaginile in alb-negru ale trecutului. Ca un fugar care, din dorul fata de mica sa celula, ajunge sa incalce legea pentru a se intoarce la locul care il stie cel mai bine, zambi nostalgic, trimitand aburi in vazduhul brumarit al diminetii de 22 decembrie. Se intoarse inapoi in timp la momentele petrecute cu logodnica sa, la cinematografele si cofetariile Micului Paris. Isi aducea aminte de prajitura Bucuresti, atat de dulce si insiropata; si, totusi, ca sa faci o prajitura dulce, adaugi ingrediente amare, ca faina sau uleiul si, desi, acestea lipseau cu desavarsire in RSR, trecand granitele spre tari straine carora le eram indatorati, amarul traiului era ceea ce facea viata dulce. El, Stefan Marin, nu a pierdut nimic, poate doar cativa litri de sange, dar stia ca actiunile zilelor trecute vor face in asa fel incat, la ivirea zorilor, totul sa aiba straie noi, sa bea Cola, sa poarte jeansi Levi`s. Dar hainele nu vor fi naturale, vor fi teapene, drepte, iar noi, purtatorii, vom zambi liber, dar artificial, stanjeniti, vom sta cu spatele gol de vom vrea, dezgoliti de patul cu cearsafuri rosii si miros de grau, cel pus acolo cu forta sa ne asigure o moarte linistita. Am ales sa ne revoltam, sa muscam mana care ne-a hranit, mana care ne-a pus pe lant.

... S-a gandit la avantul cu care pornisera toti pe strazi. S-a gandit la sentimentul liberatii care se intrazarea in ochii tuturor, undeva intre taisul secerii si otelul rece al ciocanului. In acel mic spatiu se afla ce doreau cu totii, iar, momentan, cei ce au indraznit se atinga libertatea au fost secerati cu gloante si zdrobiti de bastoane. In mijlocul gandurilor, se trezi ca se uita la cadavrul din fata sa, frate de suferinta dezertor. Nu-i cunostea numele, nu isi putea da seama daca era casatorit, dar Stefan stia un lucru: daca s-a castigat ceva sau daca se va castiga ceva in urma masacrelor, in urma altarului ingropat in trupurile fiilor patriei, atunci s-a castigat libertatea, fie ea aceea de a muri pentru o cauza, pe o strada mizera, pe post de coleg de monolog adresat al unui strain speriat si nebun, cum se simtea Stefan. Da, s-a castigat libertatea, s-a castigat gestul de a calca in picioare cartelele, de a striga ca urasti supa de carlige, s-a castigat triumful asupra uniformelor si asupra raporturilor de lemn in fata tovaraselor si tovarasilor profesori si sub stricta supraveghere a “celui mai iubit fiul al Patriei”, Nicolae Ceausescu. Cu lacrimi in ochi, cu mainile tremurande, dorindu-si cu ardoare steagul din mana mortului, s-a gandit ca ieri si alaltaieri, nimeni nu a mai fost tovaras. S-au tinut de mana, au murit impreuna, au luptat impreuna, dar nu au fost tovarasi. Au fost oamenii aceluiasi ideal, frati de arme, frati romani.
Cu pieptul in spasme controlate, manat de patriotismul injectat in supradoza, Stefan a inceput sa se tarasca spre lumea de dincolo, a tenebrelor, pentru a deschide portile cerurilor si a-si imbratisa fratii. Deodata, ochii eroului necunoscut scanteiara, iar o mie de fulgere sagetara din orbite fata tumefiata a lui Stefan, lasandu-l neajutorat ca o biata vietate prinsa intre reflectoarele unui...TAB?! Nu, sigur e Cerber, pazitorul Iadului, e Lucifer venit din adancurile Pamantului sa ia ce ii apartine. Si totusi, zgomotul senilelor era inconfundabil; deunazi, raspandea teroare in multime cand, precum un caine turbat, rodea si sfarteca carnea de tun ambalata in camasi de Braila si cu miros de produse chimice de la Nufarul. “Cainele” veni tiptil, pandindu-si prada inerta si, cu un raget mecanic, se napusti lin, ca o balerina, peste corpul barbatului cu drapelul in mana, inghitindu-l si regurcitandu-l impasibil. Masa de carne tocata ramase zemuind in spatele cainelui, privita fix de Stefan. Se simtea parasit si zdruncinat, fara idealuri, mai aplatizat de pamant decat neferictul din fata lui. Sigur, tot Infernul acesta, Infernul antropizat, avea ca nucleu nazuinta tuturor spre o viata mai buna, spre ochelarii de soare tip aviator purtati de Stallone in filmul “Cobra”, film acompaniat, inevitabil, de exclamatiile “ce casto, sa-mi bag picioru`”. Nu se dorea Raiul pe pamant, ci doar un Iad occidental... (va urma)

...

Isi aduse aminte de tot, intr-un flashback imperfect si rapid. Se vedea la coada interminabila de la macelarie unde, imbracat in pardesiul sau terfelit, special pentru aceste “ocazii”, isi bataia picioarele nerabdator ca sa ajunga la...la ce? La “fratii Petraus”, 2 pui amarati intr-o hartie cerata care mereu se lipea de carne. Se vedea trecand pe langa vitrinele goale ale bacaniilor unde carligele goale clantaneau triste, ca niste babe vaduvite, cotcodacind in fata portii. Putea simti hartia cartelelor de faina, zahar, lapte, care niciodata nu erau de ajuns si celuloza listei de “in asteptare pentru Dacie”, care si acum probabil ca purta iscalitura sa de acum 3 ani, cand, la un oficiu mizer, in plina vara, se hotarase sa devina si el “automobilizat”. Pacat ca nu avea sfori la Partid sa urgenteze treaba, dar spera ca mult-iubitul conducator sa rezolve si problema aceea. Ce tanar era pe atunci, ce naiv era. Nu se gandise la benzina cu portia si la faptul ca vacantele ar fi fost diferite, constranse de ciudatul program de circulatie a masinilor: cand cele cu numar de inmatriculare par, cand cele cu numar impar. Stefan glumea si spunea ca i se vor da litere in loc de cifre si va zburda pe soselele goale, intr-o cursa nebuneasca departe de toate si tot. Incepu sa fredoneze o melodie, “...And Justice for All”, una din preferatele sale de la Metallica. A fost melodia care, prin mesajul sau, l-a facut sa creada orb ca, intr-o zi, toate nedreptatile, incepand cu rationalizarea mancarii si terminand cu umilintele de la diverse ghisee, vor fi platite si ca Doamna Justitie nu a ramas impasibila la viata lui hartuita. Isi aduse aminte cu amuzament de paturile puse peste casetofon si orele petrecute cu colegii de breasla, inchisi in atelierul fabricii IMGB, chicotind si fredonand slagare rock, ca niste adolescenti.

Astazi debuteaza "serialul" literar care vi l-am anuntat ieri. Sper sa aveti rabdare sa il cititi; de asemenea, va pun la dispozitie tag-ul "1989" pentru a fi mai usor sa recititi eseul integral in momentul in care va fi complet. Let the teenstorming begin:


De cealalta parte a pragului inalt


Mantalele iernii si noptii se innodau pe bolta cereasca intr-un joc laptos si trist. Soarele parasea cu bucurie ziua de 21 decembrie 1989, scarbit, suparat si saturat de ce vazuse pe strazile Bucurestiului, cernind lacrimi ultra-violete peste Capitala, peste luptele animalice si primitive. Noaptea a venit si peste un mic colt al unei aleei intunecate din Piata Universitatii. Printre mormanele de daramaturi, cioburi, aschii si cartuse de gloante, impletite intr-un covor rosu desfasurat in asteptarea Doamnei cu Coasa, un firicel de sange se scurgea pe caldaram, insesizabil ca marime, dar involburat ca Dunarea ori Prutul.

Prima oara, o pleoapa deschisa ca un mormant ferecat si apoi cealalta o urma. Nici urma de somn pe ele; se stransesera de teama, din dorinta de a proteja ochii, smaralde albastre si pure, de carbunele murdar si prafuit de afara. In fapt, nu-l deranja nici sirul de cioburi ce stateau la raport pe bratul sau, nici rotula zdrobita care isi arata coarnele sidefii printre perdeaua de carne sfartecata. Statea intins pe spate, cu capul rezemat de o bucata de lemn. Ore intregi isi imaginase un sicriu la capataiul sau, veghindu-i suferinta, asteptand sa il cuprinda ca o Iuda, sa ii inghita o inima care batea nu pentru el, ci pentru Romania. Intr-un tarziu, cu miscari robotice, se pozitionase in capetele oaselor. Trase aer in piept, mai degraba smirghel in stare gazoasa, din cauza prafului de pusca. Privelistea il facu sa suspine, nu prin goliciunea ei, ci prin tragediile la care fusese martora: asfaltul cu mainile patate de sange, stalpii-calai. Un cadavru statea intins pe partea cealalta a strazii, cu ochii bulbucati, parca surprins de animatia fratelui sau de suferinta, individios pe sufletul care inca ii umplea corpul. Mana barbatului tinea un drapel, ca un copil care se agata de fusta mamei...Romania. Isi ridica si el mana; nu stia daca in semn de salut sau pentru a sterge, a aburi reflectia unui viitor probabil. Si-ar fi dorit si el macar drapelul. Dar maneca i se prinse in ceva. Si-o smuci, gandindu-se la oglindirea sa neinsufletita de cealalta parte a strazii, venit sa il traga dupa ea, de pe trotuarul celor vii pe cel al umbrelor. Un licar mic facu gandul nevazut si se surprinse holbandu-se la o mica insigna de metal. Literele erau pline de sange si ulei, dar fara indoiala era numele sau: Stefan Marin, urmat de cuvantul “inginer”. Privi inscriptia halucinanta si brusc simti izbavirea data de redarea identitatii.... (va urma)