Something Something Gonzo...

... S-a gandit la avantul cu care pornisera toti pe strazi. S-a gandit la sentimentul liberatii care se intrazarea in ochii tuturor, undeva intre taisul secerii si otelul rece al ciocanului. In acel mic spatiu se afla ce doreau cu totii, iar, momentan, cei ce au indraznit se atinga libertatea au fost secerati cu gloante si zdrobiti de bastoane. In mijlocul gandurilor, se trezi ca se uita la cadavrul din fata sa, frate de suferinta dezertor. Nu-i cunostea numele, nu isi putea da seama daca era casatorit, dar Stefan stia un lucru: daca s-a castigat ceva sau daca se va castiga ceva in urma masacrelor, in urma altarului ingropat in trupurile fiilor patriei, atunci s-a castigat libertatea, fie ea aceea de a muri pentru o cauza, pe o strada mizera, pe post de coleg de monolog adresat al unui strain speriat si nebun, cum se simtea Stefan. Da, s-a castigat libertatea, s-a castigat gestul de a calca in picioare cartelele, de a striga ca urasti supa de carlige, s-a castigat triumful asupra uniformelor si asupra raporturilor de lemn in fata tovaraselor si tovarasilor profesori si sub stricta supraveghere a “celui mai iubit fiul al Patriei”, Nicolae Ceausescu. Cu lacrimi in ochi, cu mainile tremurande, dorindu-si cu ardoare steagul din mana mortului, s-a gandit ca ieri si alaltaieri, nimeni nu a mai fost tovaras. S-au tinut de mana, au murit impreuna, au luptat impreuna, dar nu au fost tovarasi. Au fost oamenii aceluiasi ideal, frati de arme, frati romani.
Cu pieptul in spasme controlate, manat de patriotismul injectat in supradoza, Stefan a inceput sa se tarasca spre lumea de dincolo, a tenebrelor, pentru a deschide portile cerurilor si a-si imbratisa fratii. Deodata, ochii eroului necunoscut scanteiara, iar o mie de fulgere sagetara din orbite fata tumefiata a lui Stefan, lasandu-l neajutorat ca o biata vietate prinsa intre reflectoarele unui...TAB?! Nu, sigur e Cerber, pazitorul Iadului, e Lucifer venit din adancurile Pamantului sa ia ce ii apartine. Si totusi, zgomotul senilelor era inconfundabil; deunazi, raspandea teroare in multime cand, precum un caine turbat, rodea si sfarteca carnea de tun ambalata in camasi de Braila si cu miros de produse chimice de la Nufarul. “Cainele” veni tiptil, pandindu-si prada inerta si, cu un raget mecanic, se napusti lin, ca o balerina, peste corpul barbatului cu drapelul in mana, inghitindu-l si regurcitandu-l impasibil. Masa de carne tocata ramase zemuind in spatele cainelui, privita fix de Stefan. Se simtea parasit si zdruncinat, fara idealuri, mai aplatizat de pamant decat neferictul din fata lui. Sigur, tot Infernul acesta, Infernul antropizat, avea ca nucleu nazuinta tuturor spre o viata mai buna, spre ochelarii de soare tip aviator purtati de Stallone in filmul “Cobra”, film acompaniat, inevitabil, de exclamatiile “ce casto, sa-mi bag picioru`”. Nu se dorea Raiul pe pamant, ci doar un Iad occidental... (va urma)